Aseara am intalnit un tanar trist inghetat pe un peron. Era imbracat gros cu o pufoaica legata cu o sfoara si pe cap purta doua caciuli una peste alta. Abia se misca in pantalonii sai largi. Parea un cosmonaut ponosit care invata sa merga. Traversa liniile si incerca sa urce bordura peronului. I-am intins mana si l-am ajutat. L-am lasat pe o banca si i-am luat un snitel fierbinte intre doua chifle mari...Am stat cu el cat a mancat povestindu-mi franturi. Mi-a spus ca el e Costel, mi-a povestit fragmentar ca pleaca la mare apoi ca trebuie sa se intalneasca cu cineva care-l asteapta pe alt peron, ca ii e cald desi tremura... nu stia ce spune...era molesit de efectul aurolacului. Mi-a cerut o cola...a fost fericit sa o primeasca...spunea chestii mozaicale zambind cu grimase...nu intelegeam nimic ... Aurolacul isi facea efectul linistit si sigur imprietenindu-se cu amicul meu Costel...
A terminat de mancat si mestecand ultima bucatica de chifla a aruncat hartia la cosul de langa noi. Privirile ciudate ale trecatorilor confirmau faptul ca suntem invizibili, treceau prin noi si se pierdeau undeva peste multele linii paralele...Costel nu mai putea fi coerent, nici nu fusese... banguia un cantec numai de el stiut. L-am lasat pe peronul atat de aglomerat dar atat de gol...
Am plecat si am luat totusi ceva cu mine ...singurul lucru ce-mi fusese oferit ... zambetul lui frant ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu